2010 – Praga, Berlin, Rügen, Amsterdam, Londra

Vacanțele cu rulota reprezintă pentru mine și familia mea varianta perfectă de a vizita Europa, ceea ce am și făcut de-a lungul multor ani. Cunosc o mulțime de persoane care călătoresc deseori, dar rezumă călătoriile la fala de a sta la 4 stele (zic 4 stele că n-am totuși printre cunoștințe din-ăia care își permit să meargă la Paris și să se cazeze la Ritz…), cu minunatele poze din holul hotelului și din baia camerei expuse cu mândrie pe facebook. Dacă-i întreb ce au vizitat pe unde au fost, răspunsul e ˮmall, boutique, shopping, shopping, shopping….ˮ. O parte dintre acești prieteni au strâmbat din nas când au auzit că-mi cumpăr auto-rulotă. În ochii lor am devenit un fel de ˮțigan cu cortulˮ, un amărât care nu are bani de o cazare decentă. În ochii noștri însă, ˮPlimbăreațaˮ a însemnat să ne punem frumos tricourile în rafturi, cămășile pe umerașe în dulap (fără dezpachetat și împachetat la fiecare oprire), să pot lua cu mine 2-3 cărți preferate, să am la dispoziție oricând o bere rece sau un gin cu gheață, să pot savura cafeaua inegalabilă a soției (numai ea știe ce amestec face din diverse boabe comandate de prin Columbia, Venezuela sau Costa-Rica, dar e delicioasă) și – mai presus de toate – să colindăm după cheful nostru toate cărările Europei.

Așa se face că, după pregătiri minuțioase, juma′ de garderobă mutată în dulapurile mașinii, frigiderul umplut ochi cu bunătăți, vreo 10 atlasuri turistice și un caiet gol pregătit pentru impresii, am pornit la drum, într-o dimineață de iunie, la ora 5. Într-o astfel de expediție, când o iei spre vest-nord-vest, prima oprire este de regulă în Ungaria. De data aceasta a fost Budapesta, pentru o noapte. Trecem în Ungaria pe la Cenad. Ni se pare mult mai scurt și liber decât pe la Nădlac (să nu uitămꓽ suntem în 2010, autostrăzi – pauză în Ardeal). După Szeged intrăm pe autostradă și ajungem lejer la Budapesta pe la ora 8 seara (ora noastră). Ne cazăm la campingul Haller, chiar în oraș, un camping mic, destul de aproape de centru. Drumul a fost lung și foarte, foarte cald. A fost un iunie canicular în acel an în România.

La sosire unii erau veseli, după ce dormiseră mai tot drumul (vezi stânga), alții – storși de puteri, după 800 de kilometri la volan, din care 500 pe șosele cu 2 benzi pline de tiruri (vezi dreapta)… De fapt glumesc, îmi place la nebunie să conduc, dar firește că prefer drumuri cât de cât bune.

A doua zi, după micul-dejun și cafeluță, o pornim din nou la drum. Cerul e plin de nori, negru aproape și începe să toarne o ploaie torențială. Ploaia ia totuși o mică pauză, cât să facem o scurtă oprire în centru, pentru 2-3 poze cu impozantul Parlament ungar.

Ne retragem rapid către mașină pentru că ploaia reîncepe cu grindină. Este frig, iar asta – după căldura din ziua precedentă, ne va aduce probleme. Pe drumul către Praga Doris începe să se simtă rău, devine febrilă. Seara face febră 40, are dureri mari de burtică, vomită. Firește că ne speriem groaznic, chemăm ambulanța și ajungem la un spital de copii din Praga. Nu ne lămurim foarte clar ce are, dar într-un final (pe la 2 noaptea) se liniștește și revenim cu un taxi la Plimbăreața, să ne culcăm. Nu am avut la noi cardul european de asigurări astfel încât trebuie plătit serviciul medical: spitalul ne face factura în toiul nopții (2.300 CZK, aprox. 100 EUR) dar – foarte drăguț ! – nu ni se cere să o plătim pe loc. Le spunem că suntem turiști, la început de vacanță, ne oferim să revenim a doua zi să o plătim dar – culmea gentileții – cei de la spital ne propun să achităm prin bancă, atunci când vom ajunge înapoi acasă. Mi s-a părut fantastică această încredere a cehilor că vom plăti. Și nu doar asta, dar întreg comportamentul cadrelor medicale față de noi, niște turiști oarecare din România, a fost impecabil: ne-au tratat cu multă atenție și amabilitate, au discutat cu noi în limba engleză, la final ne-au dat un dosar cu tot ce-și notaseră pe parcursul consultației și tratamentului. Spre comparație…….

După un somn liniștitor, ziua următoare începe bine, cu Doris voioasă și fără febră, astfel încât ne urmăm programul de a vizita Praga. Acum… câteva cuvinte despre capitala Cehiei ꓽ Praga este un oraș uimitor de frumos, așezat de o parte și de alta a râului Vltava. Merită cu prisosință mult mai mult decât acea singură zi pe care am alocat-o noi pentru a fi vizitat, dar chiar și într-o zi se pot face multe lucruri aici. Primul obiectiv este, fără îndoială, castelul “Hrad” sau Cetatea Pragăi. Originile lui sunt departe în istorie, pe la anul 870, dar gloria cetății, ca și a întregului oraș vine din secolul al XIV-lea, în timpul domniei marelui rege Carol al IV-lea. Atunci a fost mărită cetatea, a început construcția uriașei Catedrale în stil gotic St. Vitus, a fost consolidat minunatul pod Carol, s-a înființat Universitatea Carolină, cea mai veche din Europa Centrală. În prezent, “Hrad-ul” găzduiește sediul Președinției Cehiei. Ca o curiozitate: potrivit Guiness Book of Records, Cetatea din Praga este cea mai mare incintă fortificată veche din lume, cu o suprafață de aproape 7 hectare.

Coborând din Cetate spre râu (cu o oprire de cafea la o terasă mică, dar cu vedere măreață spre oraș), prin cartierul Malá Strana, ajungem la faimosul Pod Carol, până în 1841 singurul pod din Praga peste apele Vltavei. Curiozitate: legendele cehești spun că piatra de temelie a podului a fost pusă de – cine altul decât – marele rege Carol al IV-lea, la 9 iulie 1357, ora 5 și 31 de minute dimineața. Se zice că simbolistica cifrelor – 1357 9 7 5 31 a conferit podului un plus de rezistență. Am admirat cele 30 de statui de pe pod, cele 3 turnuri, precum și numeroșii artiști plastici aflați acolo, cu șevaletele și lucrările lor.

Trecând podul ajungem în Staré Město – Orașul Vechi, având ca destinație Piața cu celebrul ceas astronomic. Dar întâi și-ntâi facem o haltă chiar lângă pod, la o terasă, să mâncăm și să bem faimoasa bere cehească Pilsner Urquell – buuună !! Veseli și sătui, o luăm pe străduțele mici, întortocheate, pavate cu piatră cubică, pline de restaurante, berării, vitrine cu suveniruri și bijuterii cu granate – emblematice pentru Cehia. Și iată-ne ajunși în Piața Orașului Vechi – Staroměstské Náměsti pentru cei care vor să exerseze limba localnicilor. Sunt două construcții care mi-au plăcut în mod deosebit acolo (pe lângă terasele cu bere rece și bună) ꓽ Prima este Turnul Primăriei vechi, cu ceasul astronomic, al treilea ca vechime din lume și cel mai vechi aflat încă în funcțiune. Sunt două cadrane mari, cel de sus indică poziția soarelui și a lunii, dar și orele. La fiecare ˮfixˮ, de dimineața până seara, ies cei 12 apostoli să defileze. Cadranul inferior este dedicat semnelor astrologice. A doua este Catedrala gotică a Sfintei Fecioare din Týn, a cărei imagine exterioară a servit ca model pentru castelul din Cenușăreasa lui Disney. Priviți pozele și veți înțelege de ce ꓽ

Cum cu un copil de 5 ani, bolnăvior pe deasupra, nu poți sta pană la miezul nopții la plimbare, ne-am oprit aici cu explorarea Pragăi, deși – cum spuneam – orașul merită mult mai mult.

În ziua următoare ne-am continuat periplul european către Berlin. Cum distanța nu e mare (350 km pe autostradă), ne-am permis să lenevim puțin de dimineață, astfel că ajungem după-amiază spre seară în Potsdam, la vreo 30 de km de Berlin, unde am ales să dormim. Am găsit un camping mare, pe malul unui lac, unde Doris a putut să alerge după voia inimii.

Ziua următoare ne-am urcat în rulotă și am pornit spre Berlin. Tot drumul (cei aproximativ 30 de km) nevastă-mea m-a bombănit încontinuu ꓽ de ce mergem cu mașina? de ce nu am luat trenul? cum o să ne strecurăm noi cu rulota de 9 metri jumate prin aglomerația din Berlin? unde o să găsim loc de parcare? și tot așa. Îmi venea s-o arunc din mașină, dar m-am gândit că n-o să mă descurc singur cu un copil mic și neastâmpărat… Prima destinație a zilei era Grădina Zoologică. Și – ce să vezi? – am găsit ditamai locul în parcarea de lângă intrarea principală. Gratis, nene! Și-a înghițit doamna mea limba…

Acum, Grădina Zoo din Berlin, aflată chiar în centru, în Tiergarten este un ˮmustˮ de vizitat chiar și pentru turiștii fără copii. Își merită pe deplin renumele de a fi una din – sau poate cea mai – grozavă grădină zoologică din Europa. Intrarea principală, străjuită de doi elefanți imenși din piatră, se află chiar lângă Kaiser-Wilhelm Memorial Church, acea ruină de biserică păstrată așa de către nemți în amintirea bombardamentelor asupra Berlinului din 1945. Din păcate, locul păstrează în prezent și memoria victimelor atentatului terorist din decembrie 2016, care a avut loc tot aici (camionul ucigaș care a pătruns în Piața de Crăciun…). Aproape 4 ore petrecem aici: rechini, șerpi, mii de feluri de pești, crocodili, apoi lei, tigri, urși, faimosul ursuleț polar Knut si părinții lui (pentru cei care nu știu, Knut a fost primul pui de urs polar născut în captivitate), cămile, hipopotami, rinoceri, zebre, girafe, elefanți, panda, manguste, gorile, urangutani, etc, etc. Tot ce vrei și nu în cuști ca la noi. Au ecosisteme care imită perfect natura, nu există grilaje (nici la lei sau tigri), ci doar șanțuri mari cu apă si sârme cu curent electric.

Mergem apoi, deja obosiți, cu metroul (fără bilete, că nu ne-am descurcat cu automatele lor care aveau instrucțiuni doar în germană, noroc că nu ne-au prins !…) până în Potsdamer Platz – marea și moderna piață cu clădiri atât de înalte încât amețești realmente uitându-te la ele. La 800 m distanță este Poarta Branderburg și ceva mai încolo Parlamentul Federal. Dincolo de Poartă se intră în fostul Berlin de Est. În față se întinde bulevardul Unter den Linden, până la celebra BerlinAlexanderPlatz, piața unde a avut loc cea mai mare demonstrație de protest din istoria RDG, cu puțin timp înainte de căderea Zidului.

Noi ne oprim la Poartă. Bem o bere aici (cam multă bere, ziceți?), Doris mănancă (cu mare poftă) un hot-dog și… înapoi la mașină (tot cu metroul și tot fără bilet) și apoi la camping. Suntem frânți, mai ales noi, adulții, pe care nu ne-a cărat nimeni în cârcă !!

Berlinul are însă infinit mai multe de oferit. De această dată nu avem timp (ne-am planificat un circuit lung), dar ne facem nouă înșine promisiunea de a reveni în viitor și de a explora metropola germană timp de mai multe zile.

Următoarea zi este dedicată, până în prânz, vizitării Palatului și Parcului Sanssouci. Palatul a fost construit în stil baroc, în secolul XVIII, de către împăratul Frederick cel Mare, ca reședință privată de vară. Este supra-numit Versailles-ul Germaniei, dar seamănă prea puțin (în opinia mea) cu omologul parizian, poate doar ca suprafață mare a parcului. Aici grădinile de flori ocupă o parte mică, preponderenți fiind copacii, sute de specii și mii de exemplare. O alee largă și umbroasă, lungă de 2,5 km străbate parcul de la est la vest. Noi am avut ghinion, nimerind într-o zi de luni, cu palatele închise. Am petrecut totuși câteva ore foarte agreabile plimbându-ne prin parc.

Apoi plecăm în direcția nord, spre Insula Rügen. Trecem peste o porțiune din Marea Baltică pe un pod foarte înalt, lung cam de 3 km. Podul leagă orașul Stralsund, de pe continent, de insulă. Pentru pasionații de istorie ꓽ aici, în Stralsund Hitler a construit acele hoteluri kilometrice în lungime, unde voia să asigure vacanțe la mare pentru toți muncitorii germani. Nu a apucat să le termine și au rămas ca niște schelete uriașe, mărturii ale unor vremuri urâte. Insula Rügen pare interesantă (din mers). Case rare, multe acoperite cu stuf, e frumos. Vom vedea mâine, când vizităm mai în amănunt. Deocamdată facem cunoștință cu un frig crâncen, deși suntem la sfârșitul lui iunie.

Noi am venit aici la sugestia unui bun prieten neamț care ne-a recomandat cu căldură să vizităm Parcul Național Jasmund. Ceea ce am și făcut ! Mergem deci în orășelul Sassnitz, la marginea căruia se află rezervația naturală. Fabulos: e chiar pe malul Mării Baltice, o pădure străveche pe un țărm pietros și înalt. Coborâm pe scări până la “plajă”, unde suntem doar noi, pietrele, marea, pescărușii și câteva lebede înotând elegant. Mi-a plăcut îndemnul scris pe o placă, la intrarea în rezervație: “Vă rugăm lăsați aici doar urmele pașilor și luați cu voi doar amintirile”. Deși e un loc faimos și îndeobște aglomerat, noi am avut noroc. Poate perioada anului (încă nu e vacanță școlară în Germania), poate frigul neașteptat au făcut să fim singuri pe acea margine a Europei.

Când ieșim din rezervație găsim un mic restaurant tare drăguț, unde mâncăm grozav de bine: supă de ciuperci, pește cu legume, o prăjitură gustoasă la desert. Ne îndreptăm apoi către partea de nord a insulei, în căutarea unui camping mai frumos. Îl găsim (Banzelvitzer Berge) într-o pădure și nu ne pare rău deloc că l-am căutat: zona e tare pitorească, în camping sunt iepurași și căprițe, Doris e în elementul ei. Frumos de tot !

În continuarea excursiei noastre ne îndreptăm către Amsterdam. Drumul e lung, sunt peste 700 km, așa că îl împărțim pe parcursul a două zile, cu oprire în Hamburg. Plouă torențial, greșim drumul la un moment dat, o luăm către Kiel (spre nord), pe o autostradă nouă, pe care GPS-ul nu o recunoaște. A propos de autostrăzi, începând din Ungaria, peste tot se construiesc autostrăzi în draci. Numai în România e liniște și pace… Mergem de la Bremen până la intrarea în Olanda pe un drum care trece prin multe sate și 2-3 orășele în Germania. Ne dăm încă o dată seama că suntem la ani-lumină de ei în materie de civilizație, curățenie, arhitectură, orice.  E atâta armonie, ordine și frumusețe în toate localitățile din această regiune germană, încât îmi imaginez că e tare plăcut să trăiești aici. Mai ales dacă ești neamț….  

Ajungem la camping Zeeburg în Amsterdam (la 15 minute de centru, cu tramvaiul – vom afla a doua zi). Campingul este situat între 2 canale (de fapt totul în Amsterdam este între canale). Prima impresie nu e grozavă : fețe ciudate, tatuaje, freze punkiste. Dar până la urmă s-a dovedit pașnic… oarecum.  Asta dacă ignorăm o “petrecere” cu băutură și urlete care a ținut – în a doua noapte – până spre dimineață.  Ideea e că se putea și mai bine, dar să nu uităm că suntem totuși în Amsterdam, metropola libertăților de tot felul.

Avem alocate 2 zile pentru a vizita Amsterdam. În prima luăm tramvaiul până la Gara Centrală (Centraal Station), o clădire veche din cărămidă, foarte frumoasă. Centrul e super-aglomerat, toate națiile din lume par a co-exista aici. Vremea e nesperat de însorită și caldă. Orașul e… interesant, un Turn-Babel modern. Ne plimbăm hai-hui prin centru, mâncăm de prânz la un restaurant cu specific olandez (seamănă cu o cetate veche, îl vedeți într-o poză mai jos). Scump și complet fără gust. Oricum, a fost “interesant” să vedem chiar la masa de lângă noi 2 tipi cum își rulau țigările cu “iarbă”.

În plimbarea noastră trecem prin piața de flori. E fabuloasă, într-adevăr, doar suntem în Olanda, patria florilor! Soția mea intră într-un soi de frenezie și cumpără zeci, sute de bulbi de lalele. (**Comentariu scris după un an: nu au prea ieșit… Păcat!).

Ceva mai departe de centru se găsește Muzeul Van Gogh. Vincent Van Gogh este unul dintre cei mai mari pictori ai Țărilor de Jos, cu siguranță cel mai mare al epocii post-impresioniste. Deși a creat peste 2.100 de opere de artă, din care multe stabilesc recorduri de preț la tranzacționare în zilele noastre, Van Gogh a murit la 37 de ani (s-a sinucis), fără să fi vândut un singur tablou în timpul vieții.

A doua zi ne plimbăm cu vaporașul pe canalele din Amsterdam. E foarte, foarte plăcut. Plimbarea durează cam o oră jumate’, cu explicații despre locurile, podurile și clădirile din jur. Suntem în perioada campionatului mondial de fotbal (desfășurat în Africa de Sud) și peste tot vedem mingi, tricouri portocalii și steaguri. Asta dă și mai multă culoare acestui oraș care oricum vibrează de culoare. Mai trebuie să spun că nu am văzut niciunde atât de multe biciclete ca aici. Bicicleta este fără discuție cel mai folosit mijloc de transport. Urmează bărcile și abia apoi mașinile. Oricum, aici e o artă să-ți parchezi mașina la 5 cm de canal. Am înțeles că se întâmplă destul de des să fie “pescuite” autoturisme din apă.

Pe marginea anumitor canale există locuințe plutitoare : unele sunt pontoane luxoase, racordate la utilități, cu etaj și terase pline de flori, altele sunt vaporașe vechi, fără apă și curent electric. Deh, metropola oferă câte ceva pentru fiecare, după posibilități …

Intrăm apoi în faimosul “District Roșu” (toată lumea știe despre ce vorbesc, da?). Ziua pare aproape inofensiv (dacă facem abstracție de sex-shopuri). Hotelurile sunt închise, vitrinele unde ar trebui să fie “fetele” sunt goale, cinematografele cu filme XXX au și ele un aer părăsit. N-am făcut nicio afacere venind aici la ora prânzului, dar să nu uităm că am cu mine nevasta și copilașul. Care copilaș oricum cască ochiii la vitrinele sex-shopurilor și tot întreabă ꓽ ˮaia ce e? aia ce e?ˮ

Acum, dacă cineva mă întreabă de ce nu mi-am lăsat nevasta cu copilul în camping și nu am revenit seara, singur, răspunsul esteꓽ ˮo avea nevastă-mea simțul umorului, dar nici chiar așa! oi fi eu curajos, dar nici chiar atât!ˮ

După cele 2 zile în Amsterdam, plecăm către Anglia. Zărim pe drum câteva din faimoasele mori de vânt olandeze ꓽ

Trecem prin Belgia (unde mâncăm un prânz foarte nasol la un restaurant de pe autostradă. Categoric, Belgia și Olanda nu sunt țări în care să faci turism culinar, după părerea mea – excepție fac bomboanele de ciocolată și wafele), apoi în Franța ne îmbarcăm la Calais pe un feribot mare. Ziua e frumoasă, marea calmă, totuși în larg e frig, iar noi dârdâim pe punte. De ce Dumnezeu nu am intrat în salon? Nu știu; cred că ne-a plăcut să admirăm marea. Cu binoclul, pe o zi foarte clară, Anglia se vede din Franța și invers. Țărmul la Dover e ciudat: un perete alb, abrupt, calcaros, de care se sparg valurile.

Odată ajunși în Anglia, trecem întâi prin filtrul poliției de frontieră: câteva banalități, gen “Scopul și durata vizitei”, apoi întrebarea încuietoare “Această mașină vă aparține?”. E cam greu la început cu mersul pe stânga pe șoselele din Anglia. Chiar și când traversezi ca pieton e ciudat și… periculos, din cauza altor obișnuințe. Ajungem spre seară, la noroc, într-un camping grozav de frumos. Ne cazăm pentru 5 nopti la Abbey Wood, într-o suburbie din sud-estul Londrei.

Facem cunostință cu Londra din tren (Doris e în culmea fericirii că mergem cu trenul). Coborâm în gara London Bridge, de unde o luăm, după ce ne dezmeticim puțin, către Turn (the Tower) și Podul Turnului (Tower Bridge). Podul e o frumusețe, exact ca în Peter Pan. Vizităm “Turnul”, câteva ore bune. De fapt sunt vreo 10 turnuri, plus bijuteriile Coroanei. Aici a fost decapitată Anne Boleyn, cea de-a doua soție a lui Henry al VIII-lea și mama legendarei Elisabeth I – Regina Fecioară. Totul e foarte scump: bilete de intrare, înghețata, mâncarea, etc. Curiozitate ꓽ în clădirea unde sunt bijuteriile Coroanei accesul este pe o bandă rulantă, care te plimbă prin fața vitrinelor cu o viteză prestabilită. Asta probabil ca să nu stai prea mult să privești, să analizezi sistemele de siguranță, să-ți vină vreo idee…

Chiar lângă Turn se găsește faimosul City, cartierul afacerilor. E ciudat cum lângă ruinele istorice vezi clădiri moderne, din sticlă și oțel. Spre deosebire de Paris, Londra are un stil arhitectural foarte eclectic. Intrăm într-un pub plin ochi de “bancheri” în costume, cu serviete, ieșiți de la serviciu. Noi oamenii mari bem bere. Doris arată și se simte minunat în atmosfera londoneză a pub-ului, mestecând alene cu paiul cuburile de gheață din paharul cu suc si bâțâindu-se în ritmul muzicii.

Mergem apoi cu metroul (biletul de tren cumpărat de dimineață e valabil și la metrou) la Westminster : Palace (parlamentul), Abbey (catedrala), Big-Ben (orologiul), toate admirate pe din-afară. Apoi pe jos către Trafalgar Square, trecând pe lângă Treasury (Ministerul de Finanțe), Foreign Office (Ministerul de Externe), Downing Street (strada pe care locuiește primul-ministru, la nr. 10). Seara ne întoarcem tot cu trenul, din gara Charing Cross.

Urmează o nouă zi minunată de petrecut în Londra cea minunată. Când ne gândim cât de chinuit a fost acest oraș în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și cu câtă mândrie a renăscut din propria-i cenușă (la propriu)!  Ce noroc extraordinar că marile clădiri, simboluri ale metropolei și ale Angliei, nu au fost distruse de bombe! Începem turul la Catedrala St. Paul, cu mormintele amiralului Nelson (eroul Angliei la Trafalgar) și generalului Wellington (eroul Angliei la Waterloo) – ambii învingători în fața armatelor lui Napoleon, precum și ale multor alți eroi sau oameni de știință și artă. Apoi apogeul : Westminster Abbey. Catedrala este măreață, incomparabilă, plină de istorie. Am mai scris despre ea pe blog, într-o postare exclusiv despre Londra. Dacă ar fi să merg din nou în capitala Marii Britanii și să nu am bani decât pentru o singură intrare la un obiectiv turistic, aș alege Westminster Abbey. Din nou și din nou. După orele petrecute aici, ieșim la soare și o luăm pe jos către Buckingham Palace (locuința reginei), unde facem câteva poze în fața porților și pe treptele Monumentului Reginei Victoria. Am vrut mai pe seară să ne plimbăm cu faimoasele autobuze cu etaj care fac diverse tururi prin Londra, dar era deja prea târziu (cel în care am urcat se retrăgea din cursă pe la jumătatea turului, după cum ne-a explicat șoferul amabil, așa că am renunțat – am fi plătit biletele degeaba și nu erau deloc ieftine).

Începe a treia zi la Londra. Plecăm, ca de obicei, cu trenul din suburbia noastră, Abbey Wood. Deja am învățat toate șmecheriile despre cum să iei bilete, care sunt traseele, etc. Iată-ne porniți la drum :

Mergem de dimineață la London Eye: roata înaltă de peste 100 m de lângă Westminster Palace, pe malul opus al Tamisei. După o coadă ca la Turnul Eiffel (dar care a avansat mai repede, ceea ce arată că englezii sunt mai bine organizați) ne urcăm și admirăm Londra de sus. Trebuie să recunosc totuși că nu am fost la fel de impresionat de priveliște ca la Paris, din Turnul Eiffel. Poate pentru că în Turnul Eiffel ai mai mult timp să privești, să simți și să te încarci cu senzația de frumusețe, pe când aici totul se mișcă iar timpul e limitat și asta e oarecum frustrant.

După ce coborâm din roată ne distrăm puțin cu spectacolul de pe malul Tamisei : mimi îmbrăcați în Charlie Chaplin, sau Mickey Mouse cu Minnie… Doris e în elementul ei.

Ne îndreptăm către British Museum. Cu amintirile de la Louvre în minte (tot amintesc de Paris, asta pentru că îmi e proaspăt în memorie, am fost acolo anul trecut), mi se pare sărăcăcios, excesiv de sobru. De fapt pictura, cea care dă culoare, este expusă altundeva, la National Gallery, în Trafalgar Square; aici vedem în schimb faimoasele mumii egiptene și Piatra Rosetta, care a ajutat la descifrarea hieroglifelor. De menționat felul în care autoritățile engleze susțin accesul la cultură: atât la British Museum cât și la National Gallery se intră gratis.

Fază haioasă în muzeu: o scăpăm pe Doris din priviri un minut si când dăm de ea, o găsim pozând ca model unui grup de japonezi. Țăcăneau aparatele în jurul ei și “fițoasa” noastră se simțea tare bine!

Mâncăm apoi, înfometați după repriza de cultură, “fish’n chips” și bem Foster’s (bere englezească blondă) la un pub foarte fain, cu aer retro, în apropiere de muzeu :

Trecem (via metrou, apoi pe jos) prin cea mai aglomerată piață a Londrei: Picadilly Circus cu Trocadero, în drum spre China Town. Adică, să fim într-o metropolă care are un cartier chinezesc veritabil și să nu mâncăm rață în caramel? Exclus! Ne plimbăm vreo oră printre magazine, tarabe și restaurante. Alegem pană la urmă să luăm rața la pachet: rumenă, dezosată, pusă într-o casoletă împreună cu deliciosul sos caramel. Ne luăm deci rața în punguță și plecăm către camping. În tren eu stăteam pe banchetă lângă un englez destul de țeapăn, îmbrăcat la costum. Nu știu cum naiba țineam pachetul cu rața înclinat, dar o bună parte din sos s-a scurs ușurel printr-o gaură din pungă direct pe pantalonii vecinului de scaun. Noroc că tipul a observat exact când am ajuns în stația noastră: ne bușește râsul și o tulim afară din tren, mormăind niște scuze printre dinți… Rața a fost delicioasă!

În ultima zi petrecută în Anglia aveam în plan să mergem la Oxford dar, cum am fost leneși de dimineață, la ora 12 când suntem în sfârșit gata de plecare GPS-ul ne arată 170 km până acolo. Ni se pare prea târziu pentru Oxford și hotărâm să mergem la Brighton, în sud. În perioada Georgiană (adică a numeroșilor regi George al n-lea ai Marii Britanii) Brighton era o destinație de vară foarte mondenă și căutată de nobilimea și burghezia londoneză. Și-a păstrat aerul oarecum regal și în perioada reginei Victoria. Acum este mai degrabă o destinație de week-end, fiind destul de aproape de Londra (cam 70 de km). Plaja nu are nisip, ci pietriș, iar apa este foarte adâncă. Ajunși acolo, facem o plimbare prin orășelul-stațiune. Observăm un lucru care poate este vizibil in fotografii: sunt multe blocuri de apartamente cu balcoane în apropierea mării. Nici un balcon, dar absolut niciunul nu este “închis” cu termopan, sau vopsit în galben, verde, roz ori aiurea. E clar ca aceste lucruri NU se pot face fără aprobări, iar aprobări nu se dau. Fațadele sunt așa cum le-au proiectat arhitecții și asta e foarte frumos.  Ar trebui să învețe și primarii noștri ce înseamnă arhitectura de oraș în lumea civilizată.

În ziua următoare începe lungul drum de întoarcere acasă. Ne îmbarcăm din nou pe ferryboat (nava Rodin a companiei SeaFrance). În Franța înaintăm de la Calais, pe lângă Paris, până la Nancy, unde înoptăm. Ne propunem apoi să vedem și altceva în afară de autostrăzi, așa că o luăm pe niște drumuri sătești de la Nancy către Germania. Ne și rătăcim la un moment dat, trecem peste niște munți, prin sate cu drumuri atât de înguste încât uneori ni se pare că mașina noastră nu o să încapă. Este însă frumos! Ajungem din întâmplare la Baccarat, orășel celebru în lume pentru cristaluri. Ne oprim, bineînțeles, cum altfel? Eu cumpăr o carafă de vin, nevastă-mea o vază. Fiecare cu ce-l doare !

Trecem peste Rhin, în Germania, apoi continuăm drumul pe lângă lacul Bodensee în jos până în Austria, lângă Innsbruck, la cel mai grozav camping pe care l-am văzut până acum : Natterer See. Priveliștea îți taie efectiv respirația.

Pentru cei care au impresia că a sta într-un camping echivalează cu a face pipi între copaci și a te spăla în râu, iată niște fotografii din băile campingului Natterer See :

Petrecem ziua în Innsbruck : la fel de frumos cum îl știam din vacanța de acum 2 ani. Și tot la fel, de parcă aici ar fi tăramul lui Moș Crăciun, în toiul verii găsim magazine imense, incredibile, cu podoabe de Crăciun.

Ne plimbăm prin centrul vechi, facem zeci de poze cu Acoperișul de Aur. Acoperișul Auriu (Goldenes Dachl) este o clădire cu bovindou în stil gotic târziu, situată în centrul orașului vechi și este considerat o emblemă a localității. Pentru a sărbători sosirea anului 1500, regele german și viitorul împărat Maximilian I a comandat adăugarea la clădirea veche existentă a bovindoului acoperit cu  2657 plăci de cupru aurite în foc.

Vine vremea prânzului și alegem o terasă care ni se pare promițătoare. Ne dăm seama că este de fapt restaurantul unui hotel de lux, dar – surprinzător – prețul unui prânz copios, deosebit de gustos, cu desert și băuturile corespunzătoare nu depășește 50-60 de euro. Mi s-a părut decent.

Pornim din nou la drum. Hotărâm să fentăm autostrada și mergem pe drumuri minunate, printre lacuri si munți, străbătând Tirolul, apoi Salzkamergut. Trecem pe lângă Salzburg, apoi prin Bad Ischl, St. Mikael. Aceasta este Austria autentică, cu drumuri excepționale, gospodării frumoase, oameni harnici, peisaje fermecătoare. Una din cele mai frumoase țări pe care le-am vizitat vreodată. După părerea mea, Austria este peste Germania din aproape toate punctele de vedere. Doar oamenii sunt mai reci chiar și decât austerii nemți, mai ales în partea de nord a țării.  Aici în sud, în munți, sunt totuși mai ospitalieri.

Spre seară, de fapt e deja întuneric bine, ajungem la primul camping în care am dormit în rulotă cu 2 ani în urmă, la Deutschfeistritz, lângă Graz (Austria), practic nu un camping propriu-zis, ci o micuță crescătorie de cai care oferă și servicii de campare. Am ales să stăm aici cred că mai mult din rațiuni sentimentale, cu siguranță am fi găsit campinguri mai confortabile în zonă. Oricum, a fost bine. S-ar putea ca noaptea să fi coborât niște ursuleți de pe munte pe lângă noi, dar au fost cuminți, nu ne-au deranjat.

Continuăm drumul de întoarcere. Deviem puțin în Ungaria, la Veszprem către Balaton, unde mâncăm un gulaș foarte bun la un restaurant drăguț, cu grădină. Înnoptăm chiar la intrarea în România, în Cenad, la o pensiune. Aici aflăm de la televizor cât de mult s-a depreciat (din nou…) leul, că la noi în țară au fost inundații mari, etc.  În cele 3 săptămâni de vacanță am fost rupți de realitatea de acasă.

Dar ce bine a fost … !!